By 
Sunt onorat să fiu cu voi astăzi cu ocazia ceremoniei de absolvire a uneia din cele mai bune universități din lume. Eu niciodată nu am absolvit vreo facultate. Adevărul este ca azi e momentul în care m-am apropiat cel mai mult de o absolvire. Astăzi vreau să vă spun 3 povestiri din viața mea. Atât – 3 povestiri. Nu e mare lucru.
Prima poveste este despre unirea unor puncte
Am renunțat la Colegiul Reed după primele șase luni, dar am rămas în facultate ca un student fără drepturi încă 18 luni până să renunț definitiv. De ce am renunțat?
Totul a început înainte ca eu să mă fi născut. Mama mea biologică era o tânără necăsătorită, absolventă de facultate, așa că s-a hotărât să mă dea spre adopție. Și a simțit foarte mult nevoia să mă încredințeze unor absolvenți de facultate, așa încât lucrurile păreau stabilite dinainte pentru mine să fiu adoptat la naștere de un avocat și soția lui. Numai că atunci când am apărut pe lume, ei s-au răzgândit în ultimul moment și au considerat că-și doresc o fetiță. Așa că părinții mei, care erau pe o listă de așteptare, au primit un telefon în mijlocul nopții prin care erau întrebați: “Avem un băiețel care poate fi adoptat. Îl doriți?”. Au spus “Bineînțeles!”. Mama mea biologică a aflat mai târziu că mama adoptivă nu absolvise niciodată facultatea și că tatăl meu adoptiv nu absolvise liceul. Așa că a refuzat să semneze actele de adopție. S-a răzgândit doar câteva luni mai târziu, când părinții mei adoptivi i-au promis că într-o zi voi merge la facultate.
La 17 ani am mers la facultate. Dar din naivitate am ales o facultate care era aproape la fel de scumpă ca și Stanford și toate economiile părinților mei care aparțineau clasei muncitoare au fost cheltuite pe taxa de școlarizare. După șase luni, n-am mai văzut valoarea acelor studii. Nu aveam nicio idee despre ceea ce aș vrea să fac cu viața mea și nici felul în care facultatea mă va ajuta să îmi dau seama ce îmi doresc. Și m-am văzut la facultate, cheltuind toți banii pe care părinții mei îi economisiseră toata viața lor. Așa că m-am hotărât să renunț având încrederea că până la urmă totul se va termina cu bine. A fost destul de înspăimântător la acea vreme, dar privind înapoi îmi dau seama că a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat vreodată. Momentul în care am renunțat a însemnat să nu mai merg la cursurile obligatorii care nu mă interesau și să trec pe la cele care mi se păreau interesante.
N-a fost deloc romantic. N-aveam o cameră în care să dorm, așa că dormeam pe podea în camerele prietenilor, am colectat sticle de Cola pentru cei 5 cenți pe care îi primeai pentru returnarea unei sticle ca să-mi cumpăr mâncare și mergeam în fiecare duminică seara 11 km prin oraș doar pentru a beneficia de o masă bună pe săptămână la Templul Hare Krishna. Mi-a plăcut mâncarea aceea. Și multe din obstacolele de care m-am lovit urmându-mi curiozitatea și intuiția s-au dovedit a fi de neprețuit mai târziu. Să vă dau un exemplu.
Colegiul Reed oferea la acea vreme cel mai bun curs de caligrafie din țară. În tot campusul, orice poster, orice etichetă de pe orice sertar erau frumos scrise de mână. Pentru că renunțasem și nu mai eram obligat să merg la cursurile obișnuite, am decis să merg la cursul de caligrafie pentru a învăța cum să scriu frumos. Am învățat despre fonturile șerif și fără șerif, despre a varia spațiul dintre mai multe combinații de litere, despre ce face scrierea să fie grozavă. Era frumos, demn de ținut minte, subtil și artistic într-un mod în care știința nu poate surprinde și am găsit acest lucru fascinant.
Nimic din toate acestea nu aș fi crezut că vor avea o aplicație practică în viață. Dar 10 ani mai târziu, când proiectam primul computer Macintosh totul mi-a revenit în minte. Și am proiectat totul în Mac. Acesta a fost primul calculator cu tehnoredactare frumoasă. Dacă nu aș fi trecut pe la acel singur curs în facultate, Mac nu ar fi avut niciodată mai multe seturi de caractere sau fonturi proporțional spațiate. Și cum Windows doar a copiat Mac-ul, e de la sine înțeles că niciun calculator personal nu ar fi avut asta. Dacă nu aș fi renunțat la facultate, nu aș fi luat niciodată cursuri de caligrafie și calculatoarele poate nu ar fi avut tehnoredactarea minunată pe care o au. Bineînţeles era imposibil să unesc aceste puncte, privind înainte în timpul facultății, dar era foarte, foarte clar uitându-mă înapoi după zece ani.
Nu poți să faci legături între puncte privind înainte ci doar privind înapoi. Deci trebuie să crezi că punctele se vor lega cumva în viitor. Trebuie să crezi în ceva – instinctul tău, destin, viața, karma, orice. Aceasta abordare nu m-a dezamăgit niciodată și a făcut toată diferența în viața mea.
A doua poveste este despre iubire și pierdere
Am fost norocos; am aflat ce îmi place să fac devreme în viață. Woz și cu mine am pus bazele Apple în garajul părinților mei când aveam 20 de ani. Am muncit mult și în 10 ani Apple crescuse de la două persoane într-un garaj la o companie de 2 miliarde de dolari cu peste 4000 de angajați. Tocmai lansasem cea mai bună creație a noastră Macintosh, cu un an înainte, și tocmai împlinisem 30 de ani, când am fost concediat. Cum poți fi concediat de la o companie pe care tu ai înființat-o? Pe măsură ce Apple a crescut am angajat pe cineva pe care îl credeam suficient de talentat să conducă compania împreună cu mine, iar în primii ani lucrurile au mers bine. Dar viziunile noastre cu privire la viitor au început să fie diferite și în cele din urmă am avut o dispută. Consiliul nostru de administrație i-a luat lui partea. Deci la 30 de ani am plecat și chiar într-un mod public. Tot ce a fost centrul vieții mele de adult se năruia și am fost devastat.
Nu am știut ce să fac pentru câteva luni. Am simțit că dezamăgisem generațiile anterioare de antreprenori – că scăpasem ștafeta în timp ce îmi era încredințată. M-am întâlnit cu David Packard și Bob Noyce și am încercat să îmi cer scuze pentru ca am dat-o în bară atât de rău. Eram un ratat public și chiar m-am gândit să fug din zonă. Apoi ceva a început să se lumineze – eram încă îndrăgostit de ceea ce făceam. Evenimentele de la Apple nu schimbaseră asta deloc. Fusesem respins, dar încă îmi iubeam munca. Așa că am decis să o iau de la capăt.
Nu am văzut asta atunci, dar faptul că am fost concediat de la Apple a fost cel mai bun lucru care mi s-ar fi putut întâmpla. Povara de a fi un om de succes a fost înlocuită cu ușurința de a fi din nou un începător mai puțin sigur pe orice. M-a eliberat să intru într-una dintre cele mai creative perioade ale vieții mele.
În următorii cinci ani am început să pun pe picioare o companie numită NeXT, o altă companie numită Pixar și m-am îndrăgostit de o femeie minunată care mi-a devenit soție. Pixar a creat primul film animat pe calculator, Toy Story, și este acum cel mai de succes studio de producții a filmelor animate din lume. Printr-o remarcabilă întorsătură a evenimentelor, Apple a cumpărat NeXT, m-am întors la Apple și tehnologia pe care am dezvoltat-o la NeXT este acum în centrul renașterii companiei Apple. Iar eu și Laurene avem o familie minunată împreună.
Sunt aproape sigur că nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi fost concediat de la Apple. A fost un medicament cu un gust îngrozitor, dar cred că pacientul avea nevoie de el. Câteodată viața te lovește cu o cărămidă în cap. Dar nu îți pierde încrederea. Sunt convins că singurul lucru care m-a făcut să merg mai departe a fost faptul că iubeam ceea ce făceam. Trebuie să găsești ceea ce iubești. Și e un lucru valabil atât pentru muncă, cât și pentru persoana iubită. Munca îți va ocupa o mare parte din viață și singura modalitate de a fi pe deplin satisfăcut este să faci ceea ce crezi ca e o muncă grozavă pentru tine. Și singura modalitate de a face o treabă grozavă e să iubești ceea ce faci. Dacă nu ai găsit-o încă, caută în continuare. Nu te opri. Ca în toate privințele, inima ta va ști atunci când o vei găsi. Și ca și o relație nemaipomenită, lucrurile vor deveni din ce în ce mai bune cu trecerea anilor. Deci continuă să cauți până o vei găsi. Nu te opri.
A treia mea poveste este despre moarte
Când aveam 17 ani am dat peste un citat care zicea cam așa: “Dacă îți trăiești fiecare zi ca și cum ar fi ultima într-o zi cu siguranță vei avea dreptate”. M-a impresionat și de atunci în ultimii 33 de ani, m-am uitat în oglindă în fiecare dimineață și m-am întrebat „dacă azi ar fi ultima zi a vieții mele, aș mai vrea să fac ceea ce voi face azi?” Și de fiecare dată când răspunsul era un „Nu” pentru mai multe zile la rând, știam că trebuie să schimb ceva.
Amintindu-mi că voi muri curând este cel mai bun instrument pe care l-am întâlnit pentru a mă ajuta să fac alegerile importante din viața mea. Pentru că aproape orice – toate așteptările, toată mândria, toată frica de jenă sau de eșec – toate aceste lucruri pălesc în fața morții, lăsând doar lucrurile importante. Amintindu-ți că vei muri este cea mai bună metodă pe care o știu de a evita să cazi în capcana gândului că ai ceva de pierdut. Ești deja gol. Nu există niciun motiv să nu îți urmezi inima.
Cam cu un an în urmă am fost diagnosticat cu cancer. Mi-am făcut o tomografie la 7.30 dimineața care a arătat clar că aveam o tumoare la pancreas. Nici nu știam ce e pancreasul. Doctorii mi-au spus că e un tip de cancer incurabil și că voi mai trăi între trei și șase luni. Medicul meu m-a sfătuit să merg acasă și să îmi pun afacerile în ordine, mesajul codat al doctorilor care spune să te pregătești de moarte. Înseamnă să le spui copiilor tăi în câteva luni ceea ce ai vrea să le spui în următorii zece ani. Înseamnă să te asiguri că totul e în ordine pentru a fi cât mai simplu de suportat pentru familia ta. Înseamnă să le spui adio.
Am trăit cu acest diagnostic toată ziua. Mai târziu în seara aceea mi-au făcut o biopsie prin care mi-au introdus un endoscop pe gât, prin stomac în intestinele mele, mi-au pus un ac în pancreas și au extras câteva celule din tumoare. Eu eram sedat, dar soția mea care era acolo mi-a povestit că atunci când au examinat celulele la microscop, medicii au început să plângă pentru că s-a dovedit a fi o formă foarte rară de cancer la pancreas care se poate vindeca prin operaţie. Mi-am făcut operația și acum sunt bine.
Cu aceasta ocazie am fost cel mai aproape de moarte și sper să rămână așa pentru încă câteva decenii. Trăind această experiență pot să vă spun acestea cu mai multă certitudine decât când moartea era un concept util, dar pur intelectual: Nimeni nu vrea să moară. Chiar și oamenii care vor să ajungă în Rai nu vor să moară ca să ajungă acolo. Și totuși moartea este destinația pe care toți o împărțim. Nimeni nu a scăpat de ea. Și așa trebuie să fie, pentru că moartea e foarte probabil cea mai mare invenție a vieții. Este agentul de schimbare al vieții. E clar că vechiul trebuie să facă loc noului. Acum tu ești cel nou, dar într-o zi, nu peste mult timp, vei deveni treptat vechi și vei dispărea. Scuze că sunt așa dramatic, dar e adevărat.
Timpul tău e limitat, nu îl irosi trăind viața altcuiva. Nu trăi blocat în doctrine, care înseamnă să trăiești cu rezultatele gândirii altor oameni. Nu lăsa zgomotul altor opinii să îți înăbușe propria voce lăuntrică. Și cel mai important, trebuie să ai curajul să îți urmezi inima și intuiția. Ele știu deja ce vrei să devii cu adevărat. Orice altceva este în plan secundar.
Când eram tânăr, exista o revistă extraordinară numită „Catalogul Întregului Pământ”, care a fost una din Bibliile generației mele. A fost creată de un tip numit Stewart Brand, nu departe de aici, în Menlo Park, și el a adus-o la viață cu o nuanță poetică. Se întâmpla spre sfârșitul anilor ’60, înainte de vremea computerelor și a tehnoredactării computerizate, așa că era făcută cu foarfece, mașini de scris și aparate foto Polaroid. Era ca un fel de Google în forma unei cărți broșate, cu 35 de ani înainte să apară Google. Era idealistă, debordând de unelte frumoase și noțiuni grozave.
Stewart și echipa lui au scos mai multe ediții, și când ciclul s-a încheiat au tipărit o ultimă ediție. Era mijlocul anilor ’70, când eu eram de vârsta voastră (a absolvenților de la Stanford). Pe coperta din spate a ultimului număr era fotografia unui drum de țară dimineața devreme, genul de drum pe care te-ai trezi făcând autostopul dacă ai fi aventuros. Sub el erau cuvintele: Stay Hungry. Stay Foolish. Era mesajul lor de adio. Și a fost ce mi-am dorit pentru mine toată viața. Și acum, când voi absolviți și începeți un drum nou, vă doresc același lucru: Stay Hungry. Stay Foolish. Vă mulțumesc foarte mult!
What do you think?